Am ajuns cu mulți ani în urmă la un eveniment cultural, la Reșița. Oaspete prin alianță, cum s-ar spune. Adică, a fost invitat un poet mai cunoscut care mi-a zis ”Hai, bă, și tu cu mine, oricum nu te știe nici dracu`, dar să fim mai mulți la număr, să nu dau singur din clonț”.
Și-a ales mai frumos cuvintele, desigur, dar am înțeles perfect mesajul. Am acceptat, mai ales că vizitam pentru prima dată orașul de pe Bârzava. Mi-am printat două foi, dar, după ce le-am recitit în mașină, le-am aruncat la primul coș de gunoi, în fața unei patiserii. Hai că scriu ceva pe loc, la prima vedere, mi-am zis. Chestiile astea spontane pot ieși bine sau nu prea, dar orice mi se părea mai ok decât rahaturile pretențioase de acasă. Orașul emana o vibrație poetică, o combinație ciudată de romantism și proletcultism: aburul revoluției industriale de odinioară, Eisenwerk Reschitza, satul Cuptoare, uzinele dezafectate, furnalele care străjuiau cupolele, blocurile, casele, locomotivele, stadionul, etc. Încercam să-mi imaginez cum e să asculți concomintent, într-o dimineață geroasă de iarnă, orga bisericii catolice Maria Zăpezii și sirena Combinatului siderurgic.
Un singur lucru mi-a rămas în minte, de la respectivul eveniment. Printre ultimii scriitori prezentați se număra un domn între două vârste, cu un poem destul de lung pentru gustul și răbdarea auditoriului nu foarte numeros. În timp ce el citea, un nene care făcea pe chelnerul a adus o ladă de bere din altă încăpere și-i chestiona pe oameni din gesturi și priviri dacă doresc una rece. Încercând să nu facă gălăgie și să respecte solemnitatea momentului, se furișa tiptil dar repejor printre scaune, ușor gârbovit, așa cum ies la wc spectatorii de la cinematograf, să nu-i deranjeze pe cei care urmăresc filmul. În timp ce poetul asuda și se lua la trântă cu figurile de stil, din sala improvizată de auzea din zece în zece secunde câte un ”fst” scurt, semnificând desfacerea capacelor cu bricheta. Când a terminat de citit, toți au respirat ușurați și s-au îndreptat către platourile cu pateuri din carne și ciuperci. Poetul și-a împăturit hârtia, a băgat-o în buzunar și a spus în microfon fără să-l mai asculte aproape nimeni: ”Doamne ajută, acum cred că merit și io măcar o bere”.
MN: Îndrăgitul scriitor timișorean Goran Mrakić este prezent și în paginile cotidianului online Mangalia News. Volumele sale – ”Povestiri din garaj”, ”Lumea e cămașa mea de forță”, „Micile plăceri ale morții” și „Punk requiem” – pot fi procurate de AICI.
MangaliaNews, 22.08.2024.