O viață care poate fi rezumată în câteva fraze: „O podoabă de onestitate, de caracter, de devotament şi muncă continuă, mare agricultor, iubitor sincer al pământului şi al muncitorilor acestuia, Pariano a avut în Dobrogea o gospodărie model pe care străinii veneau să o admire. Creşterea vitelor, şi a cailor în special, a fost una din pasiunile sale.
Ca primar al Constanţei şi ca prefect în Dobrogea, el a lăsat urme de gospodărie administrativă model. Când partidul conservator s-a rupt în două, în preajma războiului, el l-a urmat pe Nicolae Filipescu şi a suferit apoi toată urgia ocupaţiunii vremelnice a Dobrogei. După război, a mai încercat să mai facă politică, dar a renunţat repede. «Nu mai e lumea noastră, azi» — a spus el în clipa când s-a retras. Şi vorbele lui aveau un înţeles adânc.[1]
Și într-o altă variantă de portret: „Constantin Pariano, fruntaș de seamă al Dobrogei, om de mare valoare și lupator de rasă. Fost prefect, fost parlamentar, Pariano făcea parte din nobila gardă a politicii de sacrificiu. Devotamentul lui Pariano nu avea margini; dorința lui de bine nu cunoștea obstacole. Unul din fiii de seamă ai neamului românesc”, scria Nicolae Iorga în Neamul românesc.[2]
Cultul pentru agricultură, primit în familie
Constantin Pariano s-a născut la 20 septembrie 1846, în comuna Comişani din Dâmboviţa. Urmaș al unei vechi familii de boieri Constantin este educat de mic în cultul pentru agricultură. Părinţii săi, greci de origine, veniți din insula Paros din Grecia[3], erau mari proprietari şi agricultori în Vlaşca.[4]
Cursurile primare şi secundare le-a urmat în ţară, „cu râvna unei firi studioase şi precoce. De mic îndreptându-şi gândul la munca câmpului, făcu practică 3-4 ani pe proprietăţile sale din Stăneşti şi Chirculeşti din județul Vlaşca, apoi pleacă în Belgia, la Institutul de agricultură din Gembloux unde îşi desăvârşi cunoştinţele agronomice şi în 1872 se întoarse în ţară.”[5]
La chemarea de a pune umărul să înnobileze Dobrogea cu suflete de români, Constantin Pariano își părăsește locurile natale și în anul 1893 se stabilește în Dobrogea, în comuna Hasancea (Valu lui Traian, de azi).
„Începutul a fost greu. Locuitorii erau străini şi nu voiau să-i înlesnească nici cele mai mici mijloace de existenţă sau de muncă. I se refuză locuinţă şi apă din puţuri, astfel că fu nevoit să locuiască 3 luni într-o şurlă de pândari.
Dar cu înţelepciune şi răbdare, rezistând oricărei greutăţi, construi puţuri, o fermă model, introduse unelte agricole perfecţionate, cultura grâului şi a rapiţei, dezvoltă o activitate prodigioasă şi aşa stăruitoare că se impuse indigenilor, cari în scurtă vreme luară pildă şi imitară munca marelui proprietar”. Care „a adus şi mari foloase morale locuitorilor indigeni.”[6]
Agronomul se pricepea și la promovarea agronomiei şi zootehniei, organizând târguri de animale, cu premii pentru cursele de cai. „Direcţiunea drumului de fer ar face bine să facă un tren de plăcere până la Hasancea, unde duminica este sărbătoare populară la câmp a întregii populaţiuni dobrogene“, relatau ziariştii vremii. (…)
Continuarea, în ziuaconstanta.ro
