Cu mai bine de 150 de ani în urmă lua ființă, la București, prima Societate a Ziariștilor din România, precursoarea actualei UZPR, între inițiatori aflându-se și Mihai Eminescu, directorul (din februarie 1880 până în iunie 1883) al cotidianului conservator „Timpul”, la data respectivă, unul dintre cei mai influenți gazetari din presa vremii, membru, în calitate de „purtător de cuvânt”, în Comitetul Director al Partidului Conservator, oficial unul dintre cei cinci oameni din conducerea (restrânsă) a partidului.
Despre activitatea de presă a lui Eminescu, prințul I. A. Cantacuzino, mărturisea: „Il persiste à faire du „Timpul” l’organe personnel”. Practic, după cum avea să observe istoricul literar și editorul operei jurnalistice a lui Mihai Eminescu, profesorul Dimitrie Vatamaniuc, din 1880, „Timpul” funcționa și ca un Club politic, un rol important revenindu-i lui Titu Maiorescu, cel care, împreună cu Ioan Slavici, au pregătit și „regizat” venirea lui Eminescu la București. Editorialist, dar și polemist temut, Eminescu își îndrepta adesea criticile la adresa liberalilor, ajunși între timp la putere, astfel că, în epocă, presa era cu totul divizată între „opoziția coalizată”, reprezentată de conservatori, și de gazeta „Timpul” și „liberalii sinceri”, grupați în jurul gazetei „Românul”, condusă de C. A. Rosetti. Deși activitatea de jurnalist l-a acaparat cu totul pe Eminescu (criticul și editorul Dimitrie Vatamaniuc estima colaborarea poetului la „Timpul” la circa 290-300 de articole – editoriale și comentarii după presa străină – alte 1100 de texte, după unele estimări, rămânând eventual de căutat și de autentificat – n.a.), acesta și-a găsit timp și pentru înființarea Societății Ziariștilor, propunând, din motive lesne de înțeles, ca Președinte să fie istoricul și gazetarul B. P. Hasdeu.
Doi ani mai târziu, C. A Rosetti și echipa sa de la „Românul” vor prelua conducerea Societății și o vor duce spre ruină. Câteva decenii mai târziu, în ianuarie 1919, vechea Societate a Ziariștilor înființată de Eminescu renăștea, sub denumirea de Uniunea Ziariștilor Profesioniști, între inițiatori aflându-se numeroși scriitori și gazetari, în frunte cu Pamfil Șeicaru, Victor Iamandi, Cezar Petrescu, Brunea Fox, președinte fiind ales Heinric Streitman, un gazetar de „stânga”, poate mai puțin vestit, dar cu un solid capital de imagine în rândul confraților. Profesor de chimie la bază, Streitman era deopotrivă jurnalist, dar și om de afaceri, librăria pe care o deținea, „Hasefer”, fiind în același timp un salon de artă și un club de lectură. Rafinat, echilibrat și extrem de cult, Streitman a reprezentat în presa interbelică modelul de manager cultural superior, pe care încercase Eminescu să-l impună în 1880.
Ce semnificație mai au azi aceste două modele de lideri „carismatici” ai Uniunii Ziariștilor? În presă, ca și în viața socială, ar trebui să predomine moralitatea, termen ce trimite, chiar și semantic, spre noțiunea de morală, de etică socială, cu alte cuvinte, spre un ansamblu de reguli, care, însumate, ne îndeamnă să facem bine, să fim corecți, cinstiți în profesia noastră. „Modelul” Eminescu în presă, ca și în literatură, „modelul” Streitman ne vorbesc despre moralitate, condiție a comportamentului jurnalistic ce ar trebui să ne conducă spre ideea de a evita răul, în primul rând. „Moralitatea, spunea un mare sociolog olandez, Frans de Waal (n. 1948), unul dintre cei 100 de oameni cei mai influenți ai lumii, după revista americană „Time”, nu neagă interesul personal, însă îi retează din avânt, pentru a promova o societate bazată pe cooperare”.
În presă, moralitatea e chiar esențială, nu atât din pasiune pentru adevăr sau din convingere, cât (măcar) din frica de oprobiu. În lipsa altor mijloace de sancțiune, oprobiul profesional e de ajuns ca pedeapsă morală pentru cel care nesocotește regulile unanim acceptate ale Asociației, în cazul nostru, ale eticii de presă. Pe de altă parte, acolo unde morala nu mai acționează, intervine legalitatea. Respectarea legii, a ordinii de drept este esențială în orice profesie. În presă este chiar obligatoriu să acționăm licit. Un individ, un jurnalist care își asumă dreptul de a-i judeca pe alții ar trebui să fie el însuși mai presus de orice suspiciune. Aceasta este, în mod fundamental, legătura dintre moralitate și legalitate.
Recent, în cadrul unor dezbateri publice privind alegerile interne din UZPR, s-a pus în discuție (indirect, dar insistent) și ideea că legalitatea ar trebui să fie și genul proxim al moralității / și invers, cu alte cuvinte, ca întregul ansamblu al regulilor despre moralitatea profesională să fie integrat în ansamblul regulilor ce reglementează activitatea Uniunii.
Concret, alegerile din 20 iulie, anul curent, au arătat o opțiune clară pentru continuitate. Președintele în funcție, Sorin Stanciu, s-a impus, aș spune previzibil, cu un „scor” zdrobitor: 178/75 dintre opțiuni. De unde, totuși, ideea că doar 75 de jurnaliști, din cei peste 250 de delegați din toate Filialele Uniunii, au fost „demni, verticali și onești într-o lume a minciunii și a lingușelii, într-o profesie încercată de corupție, interese și micism”, așa cum se mai vehiculează pe unele rețele sociale?
De ce conducerea aleasă a UZPR, noul Consiliu Director, nu ar garanta „imparțialitatea, obiectivitatea și motivația pentru bine a celor veniți din provincie”, când tocmai cei vizați, care au făcut eforturi deosebite pentru a veni la București să voteze în zilele toride de iulie, au fost majoritari în a-i acorda votul lor de încredere președintelui Sorin Stanciu? Oare Statutul Uniunii, legile românești, regulile morale sunt bune doar dacă asigură confortul „minorității”, altfel sunt „ilegale” și, evident, imorale? Un sistem am zice „invers”, demn de o societate orwelliană. Din fericire, cu destul efort, bunul simț a biruit, legalitatea și moralitatea au învins/convins și de data aceasta. Este pentru a 4-a oară în ultimii ani când UZPR trece pe lângă un veritabil „puci” și de fiecare dată au fost invocate, ca argumente inverse, legalitatea și moralitatea.
Să ne amintim: Eminescu a renunțat la conducerea Societății Ziariștilor, al cărui membru fondator era, din motive politice, Streitman a fost înlocuit de la conducere de guvernul legionar, tot din motive politice. Astăzi condițiile sunt altele. Factorul politic este, din fericire, departe de a se impune în viața internă a organizației noastre. Singurele reguli de urmat ar trebui să fie moralitatea și legalitatea. Cine are, așadar, dreptul ca, în numele unei „minorități” (urnele „au vorbit” în mod categoric) să-i refuze Uniunii acest drept dobândit cu greu?
Un mare jurnalist din redacția cotidianului „The New York Times”, Michael Powell, scria, după scandalul „Black Lives Matter”, că totul reprezintă „o șmecherie semantică”, și adăuga: „Un ziar puternic și o democrație robustă nu se tem de opinii diverse”. În aceste condiții, legal și moral, ca să fim în termenii discuției, de ce ne-am teme și noi de „opiniile diverse”, chiar „minoritare”? Răspunsul ni-l dă același ziar, care precizează: „Opiniile în sine nu sunt greșite, sunt doar nedemne de a fi luate în discuție”.
Cam asta se întâmplă și la noi.
Marian Nencescu. EDITORIALUL Revistei trimestriale de cultură Astralis nr. 3(23) / 2024.
https://uzpr.ro/…/2024/legalitate-si-moralitate-in-presa/
MangaliaNews, cotidian online, partener UZPR, 11.09.2024.