Între iunie şi septembrie, cu căţel, cu purcel, boema bucureşteană se muta la 2 Mai. Cele aproximativ 500 de case, cât număra sătucul vecin cu Mangalia, erau locuite de ruşi lipoveni, tătari, români. În lunile de vară, aşezarea de la malul mării avea cea mai mare densitate de celebrităţi pe centimetru pătrat din întreaga Românie. Poposeau în fiecare an la aceeaşi gazdă. Gustau deliciile habitatului simplu, fără pretenţii, tipic ţărănesc, compensat de farmecul peisajului sălbatic, puţin afectat de cuceririle lumii moderne.
Căci 2 Mai era pe-atunci o aşezare rurală cu nimic deosebită în privinţa confortului de “omoloagele” din alte zone ale ţării: un singur magazin alimentar şi unul cu “de toate”, bazarul, Restaurantul “Dobrogeanul” – emblema locului, onorată ca atare pe vederi, Poşta şi cam atât. Deosebit l-au făcut întemeietorii satului, cei care-şi vor fi ridicat primii casele pe ţărmul mării. Şi, după cum consemnează memoria locului, poeta Nina Cassian. Poveşti cu celebrităţile lumii de-atunci ne-au spus astăzi localnicii din 2 Mai, deopotrivă cu cei plecaţi prin alte locuri, dar care păstrează în memorie farmecul unui loc unic.
POETA NINA CASSIAN A “INVENTAT” NUDISMUL
Cum de-a ajuns apoi satul 2 Mai locul predilect al boemei nu se ştie cu precizie. Partea de sud a litoralului românesc al Mării Negre fusese frecventată de “lumea bună” şi între cele două războaie mondiale. Ce-ar fi fost “clasa de mijloc” a României interbelice deţinea case de vacanţă la Mangalia. Puţin mai la sud, în Balcicul drag Majestăţii Sale, Regina Maria, se aduna vară de vară elita artistică a vremii. În anii ’50, Balcicul aparţinea Bulgariei, iar elita culturală s-a mutat ceva mai la nord, dar tot prin zonă.
Se spune că Nina Cassian a descins prima în sătucul dobrogean şi că rebela poetă ar fi “inventat” nudismul, devenit, în timp, „marca locului”. „2 Mai, un sat de lângă Mangalia. Plajă direct din ogradă, cu Ali, femeia noastră Kati – totul dulce şi paşnic (afară de înecul unei fete). Am scris vreo 20 de poezii, regăsindu-mă în sfârşit!!!”, confirmă poeta în jurnal cunoştinţa făcută cu localitatea dobrogeană în vara îndepărtatului 1955. A revenit aproape an de an, probabil a adus prieteni, amici, cunoştinţe – majoritatea aparţinând sexului “tare”, dacă e să dăm crezare bârfelor cu generozitate puse-n circuit de confraţi. Deşi trăieşte de ani buni în Statele Unite, amintirea Ninei Cassian este puternică şi astăzi la 2 Mai.
DRUMUL SPRE PARADIS
Drumul către paradisul de la 2 Mai nu era tocmai simplu. “Era un chin să ajungi, reface mental Irina Damiean traseul. Podul care face acum legătura cu Mangalia nu exista. Ca să străbaţi cei doi kilometri dintre 2 Mai şi Mangalia aveai două posibilităţi: fie mergeai prin şantierul naval – calea directă, dar ceva mai aventuroasă, fie ocoleai vreo 10-15 kilometri, prin Limanu.
Circula autobuzul 24, tipul vechi, cu burduf, era ca vai de el. Dacă aveai maşină, era ceva mai confortabil, dar oricum ocoleai, că alt drum nu era.” Pentru că autobuzul trecea prin localitate, considerată de graniţă, grănicerii opreau autobuzul şi făceau un control pasagerilor. “Varianta prin port era ceva mai directă, povesteşte mai departe Irina Damiean, scurtai mult, dar şi să duci bagajele de la gară, care este la celălalt capăt al oraşului, să traversezi tot portul – se trecea pe pontoane, apoi de un podeţ de bârne, dedesubt se vedeau vapoarele – nu era chiar lesne.” “Să treci prin port nu era nici o problemă, confirmă Carmen Costea. Scurtătura «la picior» era, teoretic, pentru angajaţii portului. Dar nu te întreba nimeni, paznicii erau tot de-ai satului, te vedeau că mergi să iei pâine de la Mangalia, te lăsau, nu era cu intrare. Dacă veneai ca turist, cu bagajele, era greu. Altminteri, treceam de câte ori voiam.”
MÂNCAT, BĂUT ŞI PLAJĂ, NONSTOP
Ajunşi în sat, fiecare tragea la gazda “lui”. “La noi, ca la toată lumea, spune mai departe Carmen Costea, erau familii care veneau an de an. Ne anunţau prin vederi, prin scrisori, «Rezervaţi-mi între data cutare şi cutare, camera de la stradă, că vin». Sau ne scriau. Aveam zeci de vederi, le foloseam apoi pe post de făraş, că n-aveam ce face cu ele, la câte primeam. În plus, se cam ştia care când vine.
Fiecare îşi găsise câte o gazdă unde se simţea bine, se obişnuise. Mai veneau împreună, mai multe familii, se cazau împreună, la modul cameră lângă cameră, nu se deranjau. Erau şi oameni care stăteau mai mult, dar, de regulă, stăteau cam două săptămâni. Nu era vacanţă de zece zile ca acum, lumea îşi împărţea concediul în două, două săptămâni la mare, două la munte. Sigur că erau şi excepţii, unii stăteau şi vara întreagă.
La casa de peste drum stătea Nina Cassian. Zăcea pe poartă nonstop, venea în mai şi mai pleca în octombrie, făcea parte din peisaj. Când dispărea Nina Cassian, clar nu mai era sezon. A venit vreo 40 de ani la rând, a venit la tinereţe, şi a plecat la 75 de ani.” Alt obişnuit al locului era actorul Jorj Voicu. “Era o apariţie, şi-a amintit şi Nicolae Algiu. Avea nişte kilograme în plus – mai multe, aşa -, noi râdeam, spuneam că, dacă intră în apă, creşte nivelul mării. Localnicii se cam fereau să-l găzduiască, le era frică să nu le rupă patul! Umbla îmbrăcat într-o chestie albă, un fel de cămaşă foarte lungă, arăta ca o chestie albă care se mişca. Tot aşa intra şi în mare. Dar era simpatic.”
Tot turistul făcea primul drum la poştă, să dea telefon acasă. “Se stătea la coadă cu orele, şi-a amintit în continuare Irina Damiean. Erau două telefoane cu fise, dacă se strica unul, coada se muta toată la celălalt.” Nimeni nu era scutit de coada la telefon. “Când m-am făcut mai mare mă şmecherisem, povesteşte amuzată şi Carmen Costea: trebuia să sun acasă să spun că am ajuns, dar sunam din gară de la Mangalia imediat ce ajungeam. «Bună, am ajuns bine, pa, că nu pot să mai vorbesc!», şi închideam rapid. Îmi ziceam că mai sun eu altă dată. Dar în 2 Mai, dacă vedeam o coadă de zece persoane, mi se părea că-s multe – «Paaaa, altă dată!». Şi uite aşa mă trezeam că se face 15 septembrie şi nu mai sunam”. Nimeni n-avea telefon, la 2 Mai. A fost epoca de glorie a vederilor. “Era o nebunie cu vederile, un fel de tabiet, continuă Carmen. Toată lumea trimitea, imediat ce ajungea, a doua zi era la poştă să pună vederi. La mama, la bunica, la mătuşi, unchi, prietenelor, colegelor”. (…)
Continuarea, în jurnalul.ro. (autor: Cristina Diac, 09 septembrie 2009).
